Intre doua ploi si-un rasarit

****Se trezise umed ca după o ploaie neocolită la timp. Culcuşul în care dormise îl lăsase cu muşchii feţei înţepeniţi. Afară, o lună ştirbă, nu-i dădea voie să readoarmă. Lumnia ei îi dansa pe pleoapele ce nu voiau să se deschidă. Îi simtea prezenţa pe trupul lui, nu avea nimic din plăcerea luminii solare, dar... parcă îl pătrundea altfel; ca un foc domol ce rumeneşte carnea bine şi gustos...de când nu mai mâncase un rest de friptură sănătoasă avea mereu coşmaruri culinare. Îşi masă muşchii feţei şi se cuibări ca un făt în scorbora care îl adăpostea. Se visa sau cel putin aşa credea El....


"Păşea între două stări. Pământul pe care începuse să-l cunoască era pustiu. Doar el şi copacul care îi oferea mereu adăpost. Crescuse ca dintr-o mână înfiptă în pământ lăsăndu-i şansa să se adăpostească la baza lui de ploile sincronice cu asfinţitul şi răsăritul acelui loc.... Mergea cale de jumate de zi după care se întorcea să doarmă sub mâna lui protectoare. În fiecare zi o lua în altă direcţie. Îşi desenase un cerc cât să încapă cu picioarele înăuntrul lui şi pe circumferinţă trasase direcţiile lui zilnice. Aproape, sub privirea lui , păreau că duc toate aproximativ în acelaşi loc; când o lua la pas, cu noaptea în cap , în fiecare zi descoperea o altă piatră cu care însemna locul de unde începea întoarcerea. În una din zile se trezi altfel. Un fulger rupse o creangă din fiinţa care îl adăpostea. Se puse pe plâns iar lacrimile adunate într-un ochi de oglindă îi dăduseră prilejul să-şi cunoască chipul. Nu semăna deloc cu copacul care îl adăpostea. Mereu crezuse că seamănă la chip cu el. Rupse un vârf de crenguţă şi îl plantă în locul unde i se adunase lacrimile. În locul ăla nu era timp. Era doar soarele care răsarea şi apunea şi ploile care cădeau înainte de asfinţit si răsărit, restul era o banalitate eternă... pustiu, copacul în mijlocul a tot ce cunostea şi el ...cel care dorea să cunoască. Creanga ruptă îi dăduse prilejul să exploreze existenţa cu alt patos ceea ce trebuia să facă de la început... îl lămuri că totul este trecator,că în afară de ploi, el, copac,întuneric şi lumină mai există şi moarte,dar.... Izbutise să înfingă în pâmănt o duzină de crenguţe. Toate trăiau, mai puţin cea de pe care le rupsese, din ea îşi construise un toiag cu care cotrobăia în fiinţa pustiului. Renunţase la ideea de a mai însemna pietre. Se suia în copac rupea un vârf de creangă, îl înfingea in coşul făcut din crengile moarte plin de pământ umed şi le planta la jumatea zilei când ajungea la punctul de întoarcere. Dăduse contur orizontului sau altfel spus lumea lui avea un destin. Aştepta cu încredere ca fiecare lăstar să crească să poată să-l adăpostească, să-l ducă mai departe..."


****Monotonie şi tristeţe...astepta să treacă ziua să se scufunde-n noapte...


"Azi plecase spre sud-est. Vlăstarul de acolo crescuse rapid. La umbra lui ar fi putut rămâne o seară şi o dimineaţă pentru a putea pleca mai departe. Era o şansă de a se desprinde de tot ce-i devenise atât de cunoscut. Cu toiagul, cât mai rămăsese din zi, îşi săpă un adăpost. Ploile de la lăsatul serii îl izbiră nepregătit. Gaura i se umpluse pe jumate de apă; dar trecuse, o astepta pe cea de dimineaţă şi cu multă speranţă avea să paşească în noua sa lume. Soarele îl trezi şi-l aşternu pe noul drum. Nu-şi mai desenase un cerc ca cel de la copacul mamă şi o luase la întâmplare. La jumate drumului plantă noua ramură şi o luă înapoi înspre noul său adăpost. Trecuse ploaia de seară şi cu stelele deasupra capului o luă spre Casă. Mijlocul nopţii îl găsi dormind în braţele care îl ocrotise de când se ştia. Copacul şi el visau sub privirea lunii şi vântul moale povestea printre frunzele adormite stelelor despre drumul lor. Orizontul ajunse atât de departe....


****In sfârşit soare. Era o zi frumoasă. O zi care merita traită. Rangul pe care îl deţinea în societate nu-i permitea mai mult decât culcuşul din inima acelui stejar. Se repezi pe vechile străzi reci spre unul din marile buncăre care adunau sute ca personajul lui pentru a se hrâni. Cu puţin noroc prin gaura ghenei celor privilegiaţi putea curge si o bucată din friptura pe care şi-o dorea atât de mult. Se trezi mergând spre buncăr cu un coş de nuiele în mână. I se părea atât de familiar doar câ în el nu era nici un vlăstar. Reuşise să-şi facă rost de o conservă, o ascunsese sub cămaşa ruptă şi fuga către culcuş....avea atâtea de făcut. Seara îi povestea ceva dar el nu întelegea. De acolo din inima copacului visele porneau catre o nouă lume...

"Plutea. Plutea într-o imensă băltoacă de apă precum cele care se formau în jurul copacului. Nici urmă de pustiul atât de cunoscut, nici urmă de vlăstarii care îi dădeau libertatea de a descoperi. Pe piept avea coşul plin cu pământ şi vlăstari de sub arborele mamă. Totul în jur era apă , o apă rece dulce amăruie. Pusese coşul lăngă el încercând să scape de apăsarea de pe piept. Plutea. Se scufundase atât cât să rămâna deasupra apei dar plutea. Închisese ochii şi începuse să strige fără glas către copacul său. După cum stătea soarele deasupra capului trebuia să se întoarcă...dar unde să se întoarcă , nici măcar nu plecase...acolo se trezise. Era prima oară în existenta sa când simţea că va pierde totul.Că va pierde contactul cu el. Imensele ploi de la răsarit şi asfinţit vor veni, nu va avea unde să se adăpostească şi fiinta îi va fi înghiţită de fiinţa apei...sau poate că fusese înghiţit deja de ea. Poate că nu ajunsese la timp la adăpost şi acum era unul şi acelaşi cu fiinţa apei. De atătea ganduri nici nu simţise că stătea pe pământ. Deschisese ochii şi văzu ochiul de pământ care creştea în imensul ochi de apă. Se pusese în şezut si veghea vlastarul . Undeva în zare soarele se scufunda in orizontul albastru. Marea ploaie de la asfintit uitase să treacă. Era prima oară când dormea sub cerul liber. Erau multe lumini şi toate păreau că vin catre el ca la o mare adunare. Adormise cuprinzând în pumni trupul firav al viitorului copac..."


****Un vehicul plutitor se opri în dreptul ascunzătorii sale. Doi priveligiaţi se dădură jos şi luară două crengi din copac pentru a le explica copiilor ce e sub ei. Dispărură în ceaţa din jur lăsându-i un gust amar în gură. Azi nu avea chef să meargă la marele buncăr de deşeuri. Orasul suspendat de deasupra tocmai deversa zilnica tranşă de gunoi menajer. Cârduri de refuzaţi ai societăţii o luaseră încet către marea lor bucurie zilnică. Totul în jur mirosea a mucegai. Ici colo cate un copac mai zgândărea panorama deşertului apocaliptic creat de genaraţiile trecute... Undeva la 500 de metri deasupra lui în capsula gravitaţională care adăpostea aleşii zonei, doi puşti simţeau pentru prima oară frunzele unui copac. Sub ei în scorubura umedă şi rece sufletul unui Om desena constelaţii...



"Razele soarelui îl trăgeau fierbinte de pleoape. Când deschisese ochii, vlăstarul de lângă el era cu două capete mai mare. Din instinct a rupt o crenguţă şi căută coşul. Atunci văzu că ochiul de pământ crescuse mult. Abia dacă mai reuşea să vadă apa care clipocea la marginea pământului său. Se mişcă şi fugi cât să obosească, se opri şi sădi repede vlastarul rupt. Săpa puţin şi pământul începuse să mustească de apă. Era ca şi cum totul se întâmpla în acel coş pe care îl găsise pe piept. Mai alesese cateva crenguţe şi le plantase în direcţii diferite. Îi era dor de mâna ocrotitoare a copacului său. Adormi de amiază cum nu o mai făcuse nicodată. Când se trezi, descoperi deasupra o fiinţă cu altfel de mâini care plutea în locul stelelor din noapte. Era altfel decât copacul şi vlăstarii lui , altfel decât el. Se ridică către fiinţa plutitoare iar aceasta speriată o luă către apa cea mare. Dispăru în orizontul albastru precum soarele în asfinţit. La capătul pământului său se opri şi bău din apa cea mare. Adormi acolo cu gândul să simtă cum va creşte pământul lui..."



****Se trezi înfometat. Scrijeli coaja copacului şi se infruptă din seva lui. Păşi abatut spre marea groapă trecând prin gând tot ce nu-i convenea. " Dacă copacul are atâta putere oare noi cei rămaşi pe pământ de ce nu avem?"...Se întoarse brusc rupse o creangă şi o plantă. Seara îl găsi sădind vlăstare în jurul copacului. Se ghemui Fât şi asteptă sa treacă dincolo. Luna îl trezi. Cu coatele în barbă privea cum frunzele vlastarilor se înalţă către ea. O pasăre uitată de Apocalipsă îşi făcea cuib deasupra culcuşului său . Undeva un ochi de apă se tulbură de viaţa din pântecele lui. Plin de gravitaţie se hotărâse să nu mai viseze sau să-şi aducă visul înapoi, aici... pe pământ. A doua zi o luă în direcţia opusă gropii de gunoi cu un braţ mare de vlăstari. Avea o direcţie precisă, să redeie atracţiei pământului tot ce el a atras mai bun şi mai frumos odată. De unde de nici unde în cealaltă mână avea mâna unei femei..."pământul" din care se nasc toate din care şi el s-a născut!