lunes, 6 de enero de 2014

Ion esti Tu si ma simt si eu...




   Azi e ziua lui Tata...
Pe tata l-am cunoscut odata de demult ca in evangheliile biblice impartind pestele ce curgea garla pe paraul din spatele casei. Paraul ala a fost odata granita intre regatul roman si imperiul austro-ungar. Atunci pur si simplu mi-am dat seama ca el e tatal de care aveam nevoie. Nici nu stiam sa vorbesc si nici el nu vorbea ...doar se uita in ochii mei si intelgea ca am inceput sa-l inteleg.
Apoi am crescut si langa el am descoprit un univers liber fara reguli si dogme...ptr.ca el Tata s-a nascut si foarte probabil va pleca din lumea asta LIBER.
Tata nu mi-a zis niciodata sa nu fac...mi-a zis vezi ce faci ...
Apoi tata avea camera lui speciala in care incerca totul fara sa aiba nimic. Daca cineva iar fi povestit despre tunelul Elvetian sunt sigur ca atunci ar fi reusit sa tina in palmele lui batatorite de munca o gaura neagra in miniatura.
Cand intram in camera sa nu puneam intrebari...doar il spionam.Stiu ca-i placea. Avea un munte de reviste tehnice,almanahuri istorice,carti depsre marii pictori,fotografi...muzicieni. Mi-l aduc aminte pe Tata cum asculta cu geamurile larg deschise Europa Libera, cum le-a facut el calugarilor de la Sf.Ioan din Suceva clopote electrice,cum m-a dus el cand aveam 14 ani sa vad zidul Berlinului,cum citea Isac Asimov si statea intrebator in fata fiecarei litere, cum reusea sa porneasca TVurile vecinilor stricate,cum construia antene TV ciudate salvand lumea de la intuneric. Apoi mi-l aduc aminte cum m-a invatat sa conduc... Aveam vreo zece ani. S-a oprit undeva in camp intre doua sate si mi-a zis hai sa vad ce ai invatat.
Tata a avut mereu incredere in mine ca stiu sa-i fur meseria. Si am furat multe de la el pentru ca stia multe sa faca.
Printre  toate cel mai mult m-am bucurat cand i-am luat locul in atelierul foto. E lucrul cel mai magic care l-am furat de la el.
Am mai invatat ceva de la Tata. Am invatat drumul. E ceva dureros. Probabil ca a vrut sa nu-l vad cum imbatraneste. Cum ii tremura ochelarii pe nas. Cum ii tremura mana incercand sa regleze secundarele timpului.

El e Tata...un om simplu care a incercat sa-mi daruie mai mult decat voi sti vreodata.Poate ca nu va ajunge in Rai dar cu siguranta isi va inventa unul inainte de a pleca. pentru ca El stie cum. Mainile lui nu au tinut biciul niciodata si mi-au sfarmat toate granitele ce stateau in jurul meu.
Nu am aripi dar langa Tata am invatat sa zbor fara ele.

La Multi Ani Tata!

La Multi Ani Ioni ai lumii!

domingo, 8 de diciembre de 2013

Eu...

...mi-am inecat zborul odata de demult. Aproape pot spune tare de demult.
Clipele imi treceau atunci ca glontul pe langa ureche. Eram copil si timpul era in surplus in secundare.
Apoi, apoi a venit refuzul. Habar nu aveam cu ce se papa viata si am refuzat toate tacamurile ce mi-au fost oferite. Am decis ... ce gust eu de pe degete are gustul cel mai bun.
Atunci cand diseci o vrabie ii diseci zborul, orizontul,catarea din ochii ei mici nevinovati.
Apoi...
Apoi niciodata nu am invatat tabla adunarii dupa metoda veche 1+1. De ce sa adun atat cand defapt orice ecuatie ,privind la stingerea luminilor din ochi, duce la zero?
 Sa aduni e greu, e mai usor sa scazi.
Cerul pare mereu tavalit de pamant. In ochii lui albastrii am vazut mereu lacrimi si am decis ca curcubeul sa fie doar o punte pe care din atata tarana niciodata nu am sa o urc.
Epitetele lumii incep cu o metafora. Asa s-a obisnuit sa spui iubirea frumos trebuie sa dispara...
intr-un timp imi era dor. Dar ce e dorul daca nu o pierdere de timp? Dar ce e timpul daca nu un dor?dar ce sunt toate daca prin ele eu sunt doar un biet trecator.
Si m-am oprit.
Atunci cand te opresti...orisice se opreste...chiar si pasarile se opresc la oprelistea Ta.
Iti cresc niste aripi de fluture in metamorfoza si incepi sa inveti verbul a visa.
Visele.
Visele cresc de undeva, si cresc acatarii daca stii sa le visezi. Poti face ca visul sa devina relalitate si realitatea cosmar. Universul se naste cand ai chef si poti jertfi zeii care te-au jertfit pe altar.
totul depinde de ce vrei:
Poti fi orice,dar...trebuie neaparat sa fii doar TU.
Tu si inexplicabilul tau A FI.

martes, 9 de agosto de 2011

Zbor in cercul de necuprins....

Luna Noua



Amintirea planetei mama, planeta Xarxa-Q, se pierdea in negura mileniilor. isi aducea aminte perfect de clipa cand consiliul Alfa-Q il alesese dupa 3 vieti materiale, sa devina apostol al noilor lumi Q. Atunci aflase ca de fapt adevaratele persoane nu erau trupurile care mureau ci fiintele energetice care dominau si dirijau trupurile materiale...
Era o zi superba de iarna pe Xarxa-Q. Toti Xarieni se pregateau sa intampine sarbatorile , trecerea la repaosul bine meritat al naturii dupa un an de munca.
Vvelis avea deja 7 ierni in randurile societatii. Ca toti copii de pe Xarsa-Q nu isi cunoscuse niciodata parintii. Practic familia pe aceasta planeta insemna uniunea dintre un barbat si o femeie pentru clipa conceperii dupa care acestia ramaneau sterili, copilul fiind daruit Marelui Consiliu Xarian pentru educare si integrare in societate. Nu avusese nicodata frati ca pe Terra, nu statuse mai mult de un alaptat la sanul mamei. Nasterile erau dirijate si bine planificate,era o intreaga istorie pana primeai aprobarea ca ai dreptul sa procreezi.
La cei 7 ani xarieni primise dreptul de a se putea gandi la o femeie pentru a putea pasi in randul barbatilor. In jurul focului,acolo la marea sarbatoare, gasise un zambet care ar fi putut sa-l faca barbat xarian...
-Si zici ca-ti place de ea Vvelis?
Omul de langa el era straniu.Avea chipul si trupul aproape transparent si greu isi stapanise emotiile sa nu tipe...
-Cine esti de imi stii numele?
-Am sa-ti povestesc pe drum ... numai ia si misca-te incet dupa mine fara sa vada adunarea ca pleci. Ei nu ma vad. Nu au puterea Ta.
Se speriase VVelis. Auzise de fiinte care umbla nevazute printre ei care le dirijeaza viata dar nu crezuse o clipa in existenta lor,cu toate ca...
-Vezi Vvelis...vezi ca existam. Ai fost ales sa fii unul dintre noi.
-Cum adica sa fiu unul dintre voi,poate ca nu vreau. Poate imi place de Elma si vreau sa fac un urmas. Nu am trebuinta sa umblu ca o naluca printre Xarieni...Privirea Elmei il urma o bucata lunga de drum. I se paruse ca si ea vede personajul straniu de langa el.
-Hei,hei-hei daca ai stii cat de greu dam peste unul ca tine. Stii in cate generatii te-ai nascut pentru ca azi eu sa te pot alege?
Gandurile ii erau departe ,erau lipite de flacarile focului ce ii incalzeau obrajii Elmei. Credea ca e un vis nascut in privirea aurie a fetei. Luase o mana de zapada si isi freca fata. Prezenta acceea stranie mai era langa el. Cerul de un verde smarald ca ochii fiintei de langa el il facu sa inteleaga ca nu e un vis...
-Hai, am multe sa-ti explic Vvelis.
-Nu mi-ai spus cine esti Tu. In final ce vrei de la mine? Mai am inca 7 ani si...
-Nu te grabi...tocmai ti-ai castigat dreptul la nemurirea Q. Ori de cate ori vei pleca sau reveni in randul materiei vei sti ,vei fi mereu constient de nasterile si mortile tale materiale...dar toate au un pret. De aia sunt aici sa-ti explic cum vei plati.
-Poate ca nu vreau...
-Ba vrei pentru ca esti dispus sa experimentezi si altceva,altceva ce planeta asta a uitat. Sa experimentezi un alt mod material de a fi. Cu alte ordine cu alte obcieiuri.Vei fi mesagerul nostru pe o noua planeta. Noii tai prieteni vor fi salbatici,vei trai intr-o lume salbatica in care simturile materiale predomina iti vei incarca fiinta de durere si placere.
-Bine. Spune, e vorba de Xarxa,o veti distruge si o veti recreea? Ce se va intampla?
-Deja esti grabit fiule ai atatea de facut iar timpul nu trebuie sa mai fie o preocupare pentru tine. Numele meu este Klint si am fost tatal la multi Xarieni printre care si tu...
Zambise Klint, simtise ca zambise chiar daca expresia fetei sale volatile nu lasase sa se vada asta.Inca traia sub presiunea clipei.Inca nu credea ca e realitate prezenta din fata lui care ii dezvaluia atatea lucruri noi care ii dadeau dureri de cap. La un moment dat se simtise usor. Usor ca penele de pasare pe care le urmarea cum cad din cuiburi. Se dezmetici, isi dadu seama ca trupul lui pe care il stia de 7 ani zacea undeva jos. El era undeva sus,undeva in maretia cerului verde. Mereu visase ca intr-o zi va zbura. Acum se inatmpla, doar ca nu simtea nici nici o bucurie. Era altfel. Era ca Klint. Planeta devnise mica. Erau doua fasii de lumina ce calcau maretia universului in picioare...
-Uite Vvelis,vezi punctul ala mic rosiatic in negura imperiului? Acolo mergem,acolo vei incepe tu o noua lume. Tu si alte 11 entitati Q. Ei deja sunt acolo. Cu totii veniti din lumi materiale diferite. Va voi aduna pe toti si va voi darui noi voastre mame TERRA Q
-Klint! Cum ramane cu Xarxa o voi mai vedea pe Elma? Nici macar nu ti-am raspuns daca sunt de acord si m-ai si adus intr-o alta lume.
-Fiule! Ai venit singur,eu doar te-am insotit sa nu-ti fie urat. sa te sperii de atata intuneric...
Rase cu pofta. De data asta ii auzise rasul. In linistea aia daca ar fi avut urechile de pe xarxa acum i-ar fi fost sparte.
-Uite Terra. Nu ca e frumoasa? E albastra si plina de viata. Omul ii lipseste. asa va veti numi. Oameni!

*********


Undeva in nord o pereche de oameni,un El si o Ea dansau in ritmul imperecherii. Vvelis asteptase mult pana sa ia decizia, se strecura ca o naluca in pantecele femeii si astepta clipa cand materia ii deveni cuib. Totul incepuse. De sus,ascuns de intunecimea universului, Klint isi privea cu mandrie fiul.Dupa noua luni in pantecul celei ce avea sa-i fie prima mama Terriana stia multe despre Om.S-a nascut seara privind cerul plin de lumini. Deja avea un trup,un destin,o menire.

*********

Louis tresarise. Alizee ii facuse cu mana.

jueves, 19 de mayo de 2011

Zbor în Cercul de necuprins








***In sfarsit...in imensitatea universului gasise o planeta albastra. Nu intelegea cat de departe e de Terra dar principalul e ca o descoperise. Penetră atmosfera si cobora in desisul verde, defapt planeta era o imensa mare verde cu doua gauri albastre ,cele doua mari oceane probabil. Inca nu descoperise ce gust are aerul dar dupa cata frumusete era atarnata in ramurile copacilor cu siguranta era o planeta virgina in care se pare Prometeu inca nu le daruise focul localnicilor...daca acestia existau. Se decise sa afle, sa fie partas cu fiecare atom al fiintei sale la trairile planetei. O si botezase Alizee...ca pe Ea. De la Alizee incepuse totul sau cel putin asa ramasese el ferm convins.


***Louis se nascuse altfel. Anatomic era ok...doar ca in momentul conceperii se intamplase ceva straniu. Mama sa tocmai isi pusese camasa de noapte si astepta urmarind stirile plictisitoare sotul de sub dus.Si el si ea erau stresati, coplesiti de faptul ca in sfarsit vor deveni parinti. Lunile de asteptare devenisera ore. Presa in care isi simteau fiinta ii sufoca.Toata teama se nascuse din modul de concepere a puiului de om din-nauntrul Emei.Ambii fusesera diagonsticati sterili si erau trecuti cu zero sanse in registrele medicale,doar ca...

Intr-o zi Alex tatal coborase din biroul bancii unde lucra in WestBar sa-si bea cafeaua zilnica de la ora 10. Ajunsese mai devreme si barul era inca pustiu. Intr-un colt zari o fatza intunecata schimonosita de un monolog interior ce parea tare dur.Din cand in cand se exterioriza spunand "Asta e ". La 10 punct o raza de soare scapa libera printre cele doua cladiri din fata si lumina chipul omului. Parea un actor care isi cunostea bine rolul,sau mai bine zis un actor nascut din rolul care trebuia sa-l joace. Ceva ii spunea ca s-a nascut instantaneu acolo la aceea masa in acel colt, ca locul insasi il zamislise. Il cunostea, acum cu fata luminata isi daduse seama ca il cunoaste. Da. Ii ceruse un imprumut si il refuzase ,stia ca venise sa ceara bani pentru un vis si cum banca lui nu oferea credit viselor il refuzase.

-Va deranjez?Numele meu e Alex...nu reszistase tentatiei sa-i vorbeasca.

-Hi! e o zi frumoasa afara,stiu cine esti.Esti unul din cei care nu cred in miracole. Eu sunt doctorul Maturana.Giusep Maturana si mi-ai refuzat un credit la fel cum am fost refuzat peste tot pentru ca am o imaginatie bogata SF... Rase cu pofta lasand cafeaua sa-i murdareasca barba rara inalbita prematur.

-Da. Din pacate Dle Maturana nu e banca mea,sunt un umil functionar care respecta niste reguli ca mai toti in lumea asta..

-Da ,Asa e. Doar eu vreau sa dau totul peste cap cu descoperirea mea.

-Nu imi aduc aminte despre ce era vorba.

-Era vorba ca am reusit sa descopar 70%din informatia primordiala care ne deseneaza ca o noua fiinta in cercul existentei...

-Adica despre ce e vroba?

-E vorba ca am descoperit cuvintele magice care trebuie asezate inauntrul celulelor goale pentru ca ele sa devina vii. E ca un fel de hocus pocus preparatus si ...Ecce Homo sau un gandac de bucatarie sau o floare de care iti place. E vroba de un dialog ascuns creat de cineva odata de mult pentru a da culoare universului sterp.

Alex rase el de data asta cu pofta...

-Deci daca eu si Ema sotia mea suntem sterili cu descoperirea domniei tale am avea o sansa?

-Probabil ca da.Mai am nevoie de cateva dispotive sofisticate si cred ca as putea sa refac momentul in care Dumnezeu a suflat peste bucata de pamant si i-a spus sa fie Om.

-Si daca in loc de un pui de Om se va naste o floare? Rase iar cu pofta

-Nu...doctorul devenise foarte serios. Nu! Fiecare forma de viata are o structura informationala unica. E imposibil. O singura litera nepusa la locul ei si viata nu va mai exista in aceea particula primara.

Alex cazuse pe ganduri. pauza era pe sfarsite ii ceru adresa doctorului si ii promisese ca il va ajuta. atunci nici prin cap nu ii trecea ca va deveni primul sau cobai...


***La chioscul de inghetata o fata cu pielea mai alba ca viitoarea ei rochie de mireasa inghitea in sec privind vanzatoarea cum ii aranjeaza cupele; fistic,vanilie,cocos. Fara sa vrea isi dorea in momentul ala sa fie o raza de soare care sa-i bronzeze fetei corpul uniform. Se trezi repede din admiratie, cumpara un trandafir alb Emei si pasi catre casa. Avea atatea sa-i spuna si inca nu stia cum sa-i spuna. Ema era tare sceptica cand venea vorba de idei genul doctor Maturana.In fata lui o duduie cu tocuri facea mici gropite in asfaltul moale al trotuarului. Soarele ardea cu pricepere dand bataie de cap primariilor.

Ema statea tolonita savurand o limonada rece.Privirea ii era rece mai rece ca gheata din pahar.Era ferm convins ca trebuie sa taca. Nu era momentul sa-i spuna ca l-a descoperit pe cel care stie cum Dumnezeu a realizat primul OM.In tacerea noptii chipul adormit al Emei ii daduse posibilitatea sa viseze cu ochii deschisi. O vedea insarcinata pregatitat de a fi mama, oful care nu-i dadea voie chipului ei sa zambeasca. Maine se va duce singur la doctorul Maturana...


***Trecuse o luna de cand ii sponsoriza nebunia doctorului. Totul era pregatit,trebuia sa o lamureasca pe Ema ca totul va fi OK. , ca ovulul ei nu isi va relua locul in organismul ei daca totul nu va fi Ok. In mare reusises sa-l inteleaga pe doctor ce vrea. Era un fel de gravura mai mica decat micul micron care va fi facuta pe cele doua parti care vor forma intr-un final embrionul. Avea nevoie de foarte putin lichid medular de la Ema si de la El, lichid care spune doctorul contine informatia necesara pentru a da nastere viitorului fat,fat care au decis ei ca va fi un baiat. Modul in care docturul va introduce informatia in celule goale ale celor doi era un secret bine ascuns in cotloanele mintii sale plina de imaginatie. Microscopul sub care se va infaptui conceperea era opera doctrului si ocupa jumate din camera intunecoasa.

Laboratorul de lucru ii ocupa 90 la suta din casa doctorului.Peste tot erau schite imprastiate,era haos ,un haos care daca nu-l cunosteai iti dadea caderi de constiinta,doctorul insa le stia pe toate cu ochii inchisi. Geamul mare impartit in ochiuri mici ca o tabla de sah era acoperit cu o cuvertura de lana groasa care facea ca mai mereu sa fie noapte. cel putin asta credea doctorul...in momentul facerii trebuie sa fie intuneric. El credea ca fiecare forma de viata exista cu un singur tel acela de a cauta lumina...impulsul primordial...

Se decisera ca Ema sa nu stie. In momentul prelevarii ovului, a lichidului medular si al insamantarii ei urma sa fie adormita. Dupa cateva luni de sarcina urma ca Alex sa-i lamureasca nedumerirea de ce e gravida.


***Ziua Z...incaperea era cufundata in tacere, in tacerea intunericului. Ovulul Emei era tinut intr-un recipient special. Habar nu avea Ema ce avea sa i se intample. Alex iesise rosu cu sticluta plina de urecheati nestiutori...In drumul ei o molie intalnise marea de lana din geamul doctorului.Reusise la timp sa faca o gaura care ii va permite lui Louis sa fie ceea ce este. Cu lentile gigantice puse pe ochi Maturana parea un bijutier care incrusteaza cuvinte de amor pe soapte de vant.Habar nu aveau ca afara era o zi superba de vara,ca soarele daduse coltul blocului din fata si ca le lumina din plin fereastra. Prin gaura facuta de molie astrul participa si el la experienta doctorului,in fapt el fusese reprezentatul principal in toata teoria lui Maturana. Un micron de raza isi facu aparitia sub lentila microscopului, era deja tarziu. Doctorul ofta dar nu se opri...


***Terasa pe care crescuse Louis avea vedere spre aparatmentul fetei, a lui Alizee. O iubea fara ca ea sa stie. Luna nu mai catadicsea sa se opreasca din admiratie. Ceva din ea care era viu stia ca se va intampla cat mai curand,ca in una din zilele astea ii va primi vizita lui Louis. Astepta prima oara sa o gaseasca pe Alizee...Louis se uita aprins prin fereastra fetei. Apoi...se trezi in camera, se uita in jur si nu se descoperi, se lipi de Alizee ii simtea mirosul si se trezi inauntrul ei alergand prin fiinta ei.Se uita in jur si vazu terasa isi vazuse parintii jucand monopol la masa si cu toate astea era si acolo cu Alizee. Se simti usor, ceva ii spunea ca se dezintegreaza ca e un corp in care traieste toata existenta din jurul lui care defapt era in el. se speriase si cazu ghemuit pe terasa. Parea ca se ascunde. Se ascundea de el de ce descoperise ca este. Apoi isi intinse privirea catre cer. Se uita la Carul Mare si acesta ii devenise cunoscut. Era atat de aproape incat putea sa jure ca acolo se nascuse.Patrunsese in sistemele solare de acolo si cauta ceva...O urma de viata.Mana rece a Emei il readusese pe pamant...

-Mama de ce nu mi-ai zis ca universul e atat de mic?
Ema se uita speriata la el. Era palid ca lumina lunii.

***Pe creasta de deal isi dorea ca Alizee sa fie ca el. Sa aiba pe cineva ca el partas la frumusetea existentei.Planeta Alizee il astepta. Alizee ii smulse un sarut trupului de cer de langa Ea. Era o chestiune de timp plecarea lui din actuala existenta...


Probabil ca va continua...



domingo, 28 de febrero de 2010

Intre doua ploi si-un rasarit

****Se trezise umed ca după o ploaie neocolită la timp. Culcuşul în care dormise îl lăsase cu muşchii feţei înţepeniţi. Afară, o lună ştirbă, nu-i dădea voie să readoarmă. Lumnia ei îi dansa pe pleoapele ce nu voiau să se deschidă. Îi simtea prezenţa pe trupul lui, nu avea nimic din plăcerea luminii solare, dar... parcă îl pătrundea altfel; ca un foc domol ce rumeneşte carnea bine şi gustos...de când nu mai mâncase un rest de friptură sănătoasă avea mereu coşmaruri culinare. Îşi masă muşchii feţei şi se cuibări ca un făt în scorbora care îl adăpostea. Se visa sau cel putin aşa credea El....


"Păşea între două stări. Pământul pe care începuse să-l cunoască era pustiu. Doar el şi copacul care îi oferea mereu adăpost. Crescuse ca dintr-o mână înfiptă în pământ lăsăndu-i şansa să se adăpostească la baza lui de ploile sincronice cu asfinţitul şi răsăritul acelui loc.... Mergea cale de jumate de zi după care se întorcea să doarmă sub mâna lui protectoare. În fiecare zi o lua în altă direcţie. Îşi desenase un cerc cât să încapă cu picioarele înăuntrul lui şi pe circumferinţă trasase direcţiile lui zilnice. Aproape, sub privirea lui , păreau că duc toate aproximativ în acelaşi loc; când o lua la pas, cu noaptea în cap , în fiecare zi descoperea o altă piatră cu care însemna locul de unde începea întoarcerea. În una din zile se trezi altfel. Un fulger rupse o creangă din fiinţa care îl adăpostea. Se puse pe plâns iar lacrimile adunate într-un ochi de oglindă îi dăduseră prilejul să-şi cunoască chipul. Nu semăna deloc cu copacul care îl adăpostea. Mereu crezuse că seamănă la chip cu el. Rupse un vârf de crenguţă şi îl plantă în locul unde i se adunase lacrimile. În locul ăla nu era timp. Era doar soarele care răsarea şi apunea şi ploile care cădeau înainte de asfinţit si răsărit, restul era o banalitate eternă... pustiu, copacul în mijlocul a tot ce cunostea şi el ...cel care dorea să cunoască. Creanga ruptă îi dăduse prilejul să exploreze existenţa cu alt patos ceea ce trebuia să facă de la început... îl lămuri că totul este trecator,că în afară de ploi, el, copac,întuneric şi lumină mai există şi moarte,dar.... Izbutise să înfingă în pâmănt o duzină de crenguţe. Toate trăiau, mai puţin cea de pe care le rupsese, din ea îşi construise un toiag cu care cotrobăia în fiinţa pustiului. Renunţase la ideea de a mai însemna pietre. Se suia în copac rupea un vârf de creangă, îl înfingea in coşul făcut din crengile moarte plin de pământ umed şi le planta la jumatea zilei când ajungea la punctul de întoarcere. Dăduse contur orizontului sau altfel spus lumea lui avea un destin. Aştepta cu încredere ca fiecare lăstar să crească să poată să-l adăpostească, să-l ducă mai departe..."


****Monotonie şi tristeţe...astepta să treacă ziua să se scufunde-n noapte...


"Azi plecase spre sud-est. Vlăstarul de acolo crescuse rapid. La umbra lui ar fi putut rămâne o seară şi o dimineaţă pentru a putea pleca mai departe. Era o şansă de a se desprinde de tot ce-i devenise atât de cunoscut. Cu toiagul, cât mai rămăsese din zi, îşi săpă un adăpost. Ploile de la lăsatul serii îl izbiră nepregătit. Gaura i se umpluse pe jumate de apă; dar trecuse, o astepta pe cea de dimineaţă şi cu multă speranţă avea să paşească în noua sa lume. Soarele îl trezi şi-l aşternu pe noul drum. Nu-şi mai desenase un cerc ca cel de la copacul mamă şi o luase la întâmplare. La jumate drumului plantă noua ramură şi o luă înapoi înspre noul său adăpost. Trecuse ploaia de seară şi cu stelele deasupra capului o luă spre Casă. Mijlocul nopţii îl găsi dormind în braţele care îl ocrotise de când se ştia. Copacul şi el visau sub privirea lunii şi vântul moale povestea printre frunzele adormite stelelor despre drumul lor. Orizontul ajunse atât de departe....


****In sfârşit soare. Era o zi frumoasă. O zi care merita traită. Rangul pe care îl deţinea în societate nu-i permitea mai mult decât culcuşul din inima acelui stejar. Se repezi pe vechile străzi reci spre unul din marile buncăre care adunau sute ca personajul lui pentru a se hrâni. Cu puţin noroc prin gaura ghenei celor privilegiaţi putea curge si o bucată din friptura pe care şi-o dorea atât de mult. Se trezi mergând spre buncăr cu un coş de nuiele în mână. I se părea atât de familiar doar câ în el nu era nici un vlăstar. Reuşise să-şi facă rost de o conservă, o ascunsese sub cămaşa ruptă şi fuga către culcuş....avea atâtea de făcut. Seara îi povestea ceva dar el nu întelegea. De acolo din inima copacului visele porneau catre o nouă lume...

"Plutea. Plutea într-o imensă băltoacă de apă precum cele care se formau în jurul copacului. Nici urmă de pustiul atât de cunoscut, nici urmă de vlăstarii care îi dădeau libertatea de a descoperi. Pe piept avea coşul plin cu pământ şi vlăstari de sub arborele mamă. Totul în jur era apă , o apă rece dulce amăruie. Pusese coşul lăngă el încercând să scape de apăsarea de pe piept. Plutea. Se scufundase atât cât să rămâna deasupra apei dar plutea. Închisese ochii şi începuse să strige fără glas către copacul său. După cum stătea soarele deasupra capului trebuia să se întoarcă...dar unde să se întoarcă , nici măcar nu plecase...acolo se trezise. Era prima oară în existenta sa când simţea că va pierde totul.Că va pierde contactul cu el. Imensele ploi de la răsarit şi asfinţit vor veni, nu va avea unde să se adăpostească şi fiinta îi va fi înghiţită de fiinţa apei...sau poate că fusese înghiţit deja de ea. Poate că nu ajunsese la timp la adăpost şi acum era unul şi acelaşi cu fiinţa apei. De atătea ganduri nici nu simţise că stătea pe pământ. Deschisese ochii şi văzu ochiul de pământ care creştea în imensul ochi de apă. Se pusese în şezut si veghea vlastarul . Undeva în zare soarele se scufunda in orizontul albastru. Marea ploaie de la asfintit uitase să treacă. Era prima oară când dormea sub cerul liber. Erau multe lumini şi toate păreau că vin catre el ca la o mare adunare. Adormise cuprinzând în pumni trupul firav al viitorului copac..."


****Un vehicul plutitor se opri în dreptul ascunzătorii sale. Doi priveligiaţi se dădură jos şi luară două crengi din copac pentru a le explica copiilor ce e sub ei. Dispărură în ceaţa din jur lăsându-i un gust amar în gură. Azi nu avea chef să meargă la marele buncăr de deşeuri. Orasul suspendat de deasupra tocmai deversa zilnica tranşă de gunoi menajer. Cârduri de refuzaţi ai societăţii o luaseră încet către marea lor bucurie zilnică. Totul în jur mirosea a mucegai. Ici colo cate un copac mai zgândărea panorama deşertului apocaliptic creat de genaraţiile trecute... Undeva la 500 de metri deasupra lui în capsula gravitaţională care adăpostea aleşii zonei, doi puşti simţeau pentru prima oară frunzele unui copac. Sub ei în scorubura umedă şi rece sufletul unui Om desena constelaţii...



"Razele soarelui îl trăgeau fierbinte de pleoape. Când deschisese ochii, vlăstarul de lângă el era cu două capete mai mare. Din instinct a rupt o crenguţă şi căută coşul. Atunci văzu că ochiul de pământ crescuse mult. Abia dacă mai reuşea să vadă apa care clipocea la marginea pământului său. Se mişcă şi fugi cât să obosească, se opri şi sădi repede vlastarul rupt. Săpa puţin şi pământul începuse să mustească de apă. Era ca şi cum totul se întâmpla în acel coş pe care îl găsise pe piept. Mai alesese cateva crenguţe şi le plantase în direcţii diferite. Îi era dor de mâna ocrotitoare a copacului său. Adormi de amiază cum nu o mai făcuse nicodată. Când se trezi, descoperi deasupra o fiinţă cu altfel de mâini care plutea în locul stelelor din noapte. Era altfel decât copacul şi vlăstarii lui , altfel decât el. Se ridică către fiinţa plutitoare iar aceasta speriată o luă către apa cea mare. Dispăru în orizontul albastru precum soarele în asfinţit. La capătul pământului său se opri şi bău din apa cea mare. Adormi acolo cu gândul să simtă cum va creşte pământul lui..."



****Se trezi înfometat. Scrijeli coaja copacului şi se infruptă din seva lui. Păşi abatut spre marea groapă trecând prin gând tot ce nu-i convenea. " Dacă copacul are atâta putere oare noi cei rămaşi pe pământ de ce nu avem?"...Se întoarse brusc rupse o creangă şi o plantă. Seara îl găsi sădind vlăstare în jurul copacului. Se ghemui Fât şi asteptă sa treacă dincolo. Luna îl trezi. Cu coatele în barbă privea cum frunzele vlastarilor se înalţă către ea. O pasăre uitată de Apocalipsă îşi făcea cuib deasupra culcuşului său . Undeva un ochi de apă se tulbură de viaţa din pântecele lui. Plin de gravitaţie se hotărâse să nu mai viseze sau să-şi aducă visul înapoi, aici... pe pământ. A doua zi o luă în direcţia opusă gropii de gunoi cu un braţ mare de vlăstari. Avea o direcţie precisă, să redeie atracţiei pământului tot ce el a atras mai bun şi mai frumos odată. De unde de nici unde în cealaltă mână avea mâna unei femei..."pământul" din care se nasc toate din care şi el s-a născut!

martes, 5 de enero de 2010

Almeria



Almeria e ca o iapa salbatica pe vesnicie imposibila de imblanzit. Daca ai norocul sa dai peste golful Almeriei intr-o noapte cu luna plina nu ai sa intelegi unde esti. Ai senzatia ca esti printre fiordurile nordice. Practic e atata sera in jurul tau,din varful muntilor sterpi pana pe malul marii incat lumina lunii te face sa crezi ca esti drumet in tara celor o mie de lacuri. Sa zicem ca tragi la un hotel si te odihnesti pana a doua zi dimineata. In camera supraincalzita de verile toride doar aerul conditionat poate sa te adoarma. deci conditionezi aerul sa te racoreasca iei harta provinciei si iti alegi un traseu. Spre west ai A7 care te duce la Malaga. E un drum facut cu mari sacrificii fix pe coasta. Coasta de sud a Iberiei e inalta. Muntii coboara toti pana in mare iar plajele sunt inguste in marea lor majoritate. Piesajul e feeric. Adrenalina iti urca mereu in sange in ritmul curbelor si al cobararilor periculoase. Daca ai o luneta buna poti sa dai cu privirea la africani. In nord poti sa pleci pe A92sur spre Guadix-Granada. la Guadix oamenii traiesc in case facute direct in pamant. Sunt avantajoase si glumeam cu un amic ca poti sa-ti pui un senzor pe inima care sa comande o trapa si casa poate sa ramana tumba ta pe vesnicie cand se opreste inima. Aici e un marele canion american in miniatura. Apa,vantul si timpul au sculptat de neuitat locul. I-au daruit autenticitate. La Granada poti sa dai o fuga in Alhambra prin Plaza de los Torros si sa mananci bine in unul din multele restaurante ale orasului. Tot din Granada poti sa o iei in sud spre Motril. Decorul e splendid si inainte de a da cu ochi de Mediterana treci printr-un defileu de neuitat care adapostestu culturi de kiwi si avocado. ´Dar din Almeria spre nord poti sa o iei si spre Macael-Albox. Aici dupa ce abandonezi A92 intri in tara unde s-au filmat westernurile copilariei noastre. Poti opri si pentru cateva ore sa traieste in orasele parasite ridicate pentru filmarii.
Fetele Almeriene sunt cam asa;
Coapsele lor au gust de cires
si de mare
Buzele sunt arcuite atat cat sa te provoace
sa te inrobeasca pe vecie
Au parul negru desprins
din coama armasarilor Andaluzi
trupul le e ca o amfora
la care un mester a muncit de-nainte
de a se fi nascut.
Barbati sunt barbati,mi-ar trebui ochi si suflet de femeie ca sa-i descriu. Sunt inrobiti pe vecie de loc si ca si locul sunt oameni duri. Dar peste toate si ei si ele,Almerieni sunt oameni primitori,deschisi,care habar nu au de nationalism si care cred in tot ce e mai frumos...in Viata, in vorba ca e destul loc sub soare pe pamant si ei au din plin

viernes, 18 de diciembre de 2009

Ger

când pe cer răsare luna
totu-i toacă de argint
gerul pune greu cununa
peste-al vieții labirint


șopta râului ce doarme
amorțită de-nghețare
duce-o ciută cu trei coarne
spre-nghețată-nsingurare



nucii par că sunt de fier
chiar și brazii au înghețat
geru-i meșter bijutier
tot ce-i verde-i deportat



pașii scărție a șotii
toți copii sunt mai rumeni
dau cu sania cârlionții
toți ai iernii vechi-oșteni



uite-o babă mai nestinsă
ce se vede pusă-n sanie
de trecut plăcut-împinsă
la sfânta-sfintelor sfeștanie



un moșneag trezit la viață
de atâta încrâncenare
simte inima-mbătată
de-o dulce-mbrățișare


în lumea fagure de-albine
e somnolență dulce-sacră
din ceara lor de gospodine
lumină e în noaptea-sacră


cuptoare nasc din grâu colaci
prin beciuri vinul tace-n poloboace
se-ncălzește iarna prin copaci
de suflete ce-o-mpodobesc dibace


e atata sărbătoare-n jur
și chiar de-i multă sărăcie
românul condus de sperjur
craciunul poartă-n veșnicie...